Jurnalul unui pacient cu cancer

 

Vaccinul HPV sau Gardasil9 este acum recomandat si femeilor cu varsta cuprinsa intre 26 si 45 de ani. La controlul periodic anual din 2022 medicul oncolog mi-a recomandat sa imi fac vaccinul HPV asa ca in octombrie 2022 am facut prima doza a vaccinului iar in decembrie a doua doza urmand ca in martie sa fac ultima doza.  

In prezent, exista 3 tipuri de vaccinuri HPV: Gardasil, Gardasil 9 si Cervarix: 

• Toate cele 3 vaccinuri previn infectia impotriva HPV 16 si 18, doua tipuri de HPV cu risc cancerigen inalt care cauzeaza leziunile pre-canceroase de la nivelul colului uterin (neoplaziile intraepiteliale cervicale - CIN) si 70% dintre cancerele de col uterin si aproximativ 50% dintre cancerele vaginal, vulvar, penian. Tulpina HPV 16 este frecvent implicata in cancerul anal.
• Gardasil previne, in plus, infectia impotriva HPV 6 si 11 care cauzeaza 90% dintre verucile vaginale (negii vaginali).
• Gardasil 9 previne infectia impotriva acestor 4 tipuri de HPV la care se adauga preventia fata de inca 5 tipuri HPV cancerigene (HPV 31, 33, 45, 52 si 58) si care sunt raspunzatoare impreuna de inca 10-20% dintre cazurile de cancer de col uterin. Gardasil 9 ofera astfel cea mai completa protectie antivirala.
• 
  

Desi vaccinul HPV este aprobat de Food and Drug Administration (FDA) din Statele Unite pana la varsta de 45 de ani, vaccinarea impotriva HPV nu este recomandata tuturor adultilor in aceasta categorie de varsta. De aceea, este important ca decizia de vaccinare sa se ia impreuna cu medicul curant, deoarece efectul vaccinului poate fi redus din cauza ca majoritatea persoanelor au fost deja expuse la virus.

HPV poate cauza 6 tipuri de cancer: cancer de col uterin, vaginal, vulvar, penian, anal si orofaringian. Doar cancerul cervical poate fi diagnosticat in stadii precoce, prin efectuarea testului de screening Papanicolau. Celelalte tipuri de cancer nu pot fi diagnosticate decat in faza in care deja au produs semne si simptome. Astfel, vaccinarea impotriva HPV ajuta la prevenirea aparitiei acestor cancere, si in special a cancerului de col uterin.

Puteti citi mai multe despre vaccinarea HPV pe pagina clinicii Regina Maria. 

 Iata ca au trecut 4 ani de la diagnostic si fara acest blog as fi uitat mare parte din detaliile de atunci. Asta e pe de o parte un lucru bun pentru cei care trec in momentul acesta prin cancer si nu reusesc sa vada luminita de la capatul tunelului. 

Pentru ca tot am mentionat blogul vreau si in aceasta postare sa imi cer scuze celor care mi-au scris si nu am reusit sa le raspund in timp util. Din pacate nu am avut notificare pe mail pentru comentariile de pe blog si pe unele dintre ele abia acum le-am vazut si le-am aprobat. Ideea acestui blog mi-a venit din dorinta de a ajuta oamenii sa treaca mai usor prin ceea ce am trecut si eu si simt cumva ca i-am dezamagit pe cei care nu au primit un raspuns. 

Acum ca au trecut 4 ani de la diagnostic, cu siguranta lucrurile s-au mai schimbat in lumea medicala si probabil unele dintre informatiile scrise aici nu mai sunt de actualitate. 

Din nefericire, anul 2020 a fost marcat de Pandemie si cu siguranta pacientii oncologici au avut de suferit din cauza aceasta. Unul dintre ei a fost bunicul meu care a fost diagnosticat cu cancer de prostata si trimis acasa pentru ca nu aveau locuri pentru tratament. Sa speram totusi ca lucrurile se vor imbunatati si ca vor reveni la normal cat de curand. 

In ceea ce priveste trairile si gandurile dupa 4 ani, vreau sa va marturisesc ca teama de necunoscut nu dispare, orice durere sau suparare legata de sanatate o asociez in primul rand cu cancerul. Din fericire totul a fost bine pana acum, si sper sa fie la fel si pe viitor. 

Privind in urma, nu reusesc sa spun, asa cum am auzit spunandu-se de nenumarate ori, ca a fost ca o binecuvantare. Pentru mine a fost o experienta groaznica din care ma bucur ca am iesit cu viata. Nu am avut nici o revelatie despre viata mea de dinainte de cancer si cea de dupa. Incerc cu fiecare zi sa las in urma totul si sa imi sterg din minte intrebarile de genul: De ce eu? sau Ce ar fi fost daca...?

 In timpul asta am constientizat de fapt ca se poate intampla oricui, important este sa cautam solutii si sa reusim sa ne mobilizam sa facem tot ce tine de noi pentru vindecare pentru ca dincolo de orice lucru, sanatatea este cea mai importanta. 

 Iata ca au trecut 3 ani de la diagnosticare iar viata mea este total diferita. Ieri am avut intalnirea cu medicul care m-a operat si am discutat situatia actuala in urma RMN-ului la san dar si riscuri si probleme ce pot aparea in viitor. 

RMN-ul a iesit bine, nu sunt modificari notabile fata de cel precedent. Mi-a pus cateva intrebari legate de posibilele simptome pe care le-as putea avea in cazul unei recidive sau metastaze. M-a intrebat daca obosesc usor, daca simt ca imi apasa ceva pe piept, daca am ameteli, stari de voma, tuse sau alte probleme de sanatate care mi-ar putea ridica niste semne de intrebare. Din fericire nu am nimic, totul pare in regula. De asemenea am vorbit despre posbilitatea efectuarii unui PET-CT anual pentru a fi siguri ca totul este in regula. Se spune ca dupa primii 5 ani de la operatie riscul de recidiva scade semnificativ. 

Asadar, in momentul de fata analizele au iesit bine iar eu sunt ocupata pana peste cap cu bebelusul, de aceea imi cer scuze de pe acum pentru raspunsurile tarzii la mesajele dvs. Ma bucur foarte mult ca randurile scrise de mine aici reusesc sa ajute oameni care trec prin aceleasi incercari ca mine si de aceea am ales sa scriu si vestile bune pentru ca dincolo de probleme exista si o raza de speranta. Va imbratisez si va astept eventualele intrebari pe adresa de email jurnalulunuipacient@gmail.com

Nu stiu de ce mi-a fost foarte greu sa scriu postarea aceasta despre radioterapie desi a fost partea cea mai usoara a tratamenului. Poate pentru ca am vrut sa o documentez cat mai bine astfel incat sa fie o etapa usoara pentru oricine trece prin asa ceva, sau poate pentru ca am incercat usor sa ma indepartez cu totul de acea perioada.

Am facut radioterapia in toamna lui 2017 la Kaiser Franz Josef Spital in Viena. Ca si in cazul operatiei, alegerea spitalului a fost relativ simpla. Facusem imediat dupa chimioterapie o programare si la Amethyst cu gandul ca voi face acolo radioterapia insa evenimentele care au urmat m-au facut sa ma razgandesc si sa iau in calcul radioterapia in Viena.

In primul rand am fost dezamagita de abordarea clinicii care, desi in Romania se presupune ca radioterapia este gratuita, au hotarat sa profite de faptul ca sunt foarte multi pacienti cu cancer in Romania si astfel ca simpla discutie initiala cu medicul in care practic ii faceai cunoscut cazul tau, au taxat-o cu 1000 de lei.
Al doilea semn de intrebare a fost cand am auzit ca li s-a stricat la un moment dat aparatul (chiar in perioada cand eu oscilam cu alegerea locului pentru radioterapie) si asta le-a dat peste cap toate programarile neavand altul de rezerva si oamenii au fost reprogramati .
Se stie ca radioterapia se face zilnic si orice intrerupere a ciclului de tratament poate avea impact asupra efectului radioterapiei.

Asadar, pe modelul...daca mor, nu mai am ce face cu banii, am decis sa fac radioterapia in Viena oricat ar costa ea, macar sa am inima impacata ca am facut tot ce tine de mine pentru tratament, cand esti intr-o situatie limita nu prea iti mai vine sa faci economie, mai ales cand ai indoieli asupra calitatii serviciului medical.

Spitalul din Viena mi-a fost recomandat de medicul chirurg. Am avut o discutie initiala cu Prim. Univ.-Doz. Dr. Annemarie U. Schratter-Sehn si s-a facut o planificare zilnica de 25 de sedinte de radioterapie, mai putin cele 2 zile de weekend cand faceam pauza.

Sedinta presupunea aproximativ 10 minute de stat nemiscata pe o masa iar deasupra mea se miscau diverse lumini si se auzeau sunete asemanatoare cu cele de la CT.
Auzisem in Romania de la alte paciene ca inainte de radioterapie se face un fel de tatuaj pentru a marca zona ce trebuia tratata. Mi s-a parut dubios ca apoi ramai cu tatuajul ala dar ma rog...aici nu a fost cazul, semnele erau facute cu un marker si daca se mai lua de la o sedinta la alta, asistentele il improspatau ca sa fie vizibil.

In prima zi de radioterapie mi s-a facut instructajul si mi s-au dat instructiuni scrise in engleza si in romana.
Pe toata perioada tratamentului trebuia sa nu beau si sa nu fumez, sa nu consum citrice, sunatoare, mancaruri picante sa nu fac baie in cada si sa nu aplic sapun sau gel de dus pe zona iradiata. 
De asemenea, era interzisa expunerea la soare si sa recomanda folosirea de haine cu protectie solara. Mi-am luat un asemenea tricou, sunt acelea pe care le folosesti la mare sau daca faci sporturi pe apa. Nu l-am folosit pentru ca eu am facut radioterapia toamna in Viena cand soarele abia daca isi face simtita prezenta.
Cea mai enervanta indicatie, dar cred ca si cea care m-a scapat de arsuri si iritatii a fost faptul ca trebuia sa aplic de 6 ori pe zi o compresa umeda pe zona iradiata inclusiv pe zona de sub san. 

Am sa va inserez oricum o fotografie pentru exemplificare si fotografie cu instructiunile insa pe scurt trebuia sa un compresa cu apa rece, sa o storc bine si sa o tin timp de un minut pe zona iradiata. Asta faceam de cand ma trezeam si pana ma culcam, de 6 ori. Practic impartisem timpul in 6 si cam la 2 ore eu trebuia sa aplic compresa.



Era un pic incomod pentru ca daca voiam sa plec undeva si sa stau mai mult de 2 ore, trebuia sa iau compresa cu mine, sa ma duc la baie si sa o aplic...ce sa zic...de vis :))
In timpul saptamanii nu aplicam nici o crema insa sambata si duminica de 2 ori pe zi, dupa aplicarea compresei aplicam si crema Bepanthen in strat subtire pe toata suprafata iradiata.



Cam astea erau instructiunile, mergeam in fiecare zi, stateam 10 minute nemiscata pe masa aceea, aplicam compresele de 6 ori pe zi si in weekend aplicam crema de 2 ori pe zi. 
Cu aceste indicatii nu am avut deloc arsuri.



Intr-adevar pielea incepuse sa se inroseasca pe masura ce inaintam cu sedintele, incepeam sa simt caldura atunci cand aplicam compresele insa nu s-a pus niciodata problema ca sa ma usture sau sa fie precum arsurile solare.
La sfarsitul radioterapiei aveam un fel de romb mare pe sanul iradiat rosu si mai inchis la culoare ca un bronz insa in jumatate de an-un an s-a atenuat si nu se mai vede.
Singurul efect care inca a ramas dupa radioterapie a fost faptul ca s-a intarit un pic siliconul de la implanul mamar si este mai tare decat celalalt.
Medicii m-au avertizat in legatura cu acest lucru, se asteptau ca implantul mamar sa fie oarecum afectat de radioterapie.
Efecte secundare notabile nu au fost, nu m-am simtit rau, poate un pic obosita, o tuse slaba insa nu stiu daca avea legatura cu radioterapia, eram si foarte speriata si cred ca citisem undeva ca e posibil sa ai senzatia de tuse. In plus, in timpul celor 10 minute in care stateam nemiscata ma rugam sa nu tusesc si sa stric tot.

Cam aceasta a fost experienta mea cu radioterapia
Daca aveti intrebari si daca va pot fi de folos cu experienta mea va astept impresiile in comentarii. 

La aproximativ 3 saptamani dupa ultima sedinta de chimioterapie, am facut operatia. 
Dupa indelungi consultari si o analiza atenta a optiunilor, am ales sa fac operatia in Viena la Privatklinik Doebling la prof.dr. Christian Singer. 
Inainte de operatie dl. dr mi-a recomandat sa imi cumpar 2 sutiene de compresie post operatorii Anita si o curea pe care sa o port pe deasupra. 

Serviciile clinicii din Viena sunt impecabile, de cand am ajuns pana la externare, totul a fost impecabil. 
Am fost preluata de oamenii de la receptie, dusa in salon unde mi s-au dat tot felul de pliante si hartii de semnat printre care si alegerea meniului pentru zilele urmatoare. 
Sunt si asistente si medici care vorbesc romana dar, de cele mai multe ori, comunicarea s-a facut in limba engleza. 
Mi s-au facut analize, mi s-au dat ciorapi de compresie si halat si am fost dusa in salon unde urma sa mi se faca anestezia. 
Am avut emotii foarte mari si desi toata lumea vorbea frumos cu mine, m-a apucat un tremurat incontrolabil, nu stiu daca era de frica sau de frig dar pur si simplu tremuram. 
Imi amintesc ca erau foarte multi medici si asistenti in jurul meu, m-au pus pe o masa si au pus ceva in perfuzie si s-a taiat filmul. 



M-am trezit pe un pat intr-o sala cu multe aparate si echipamente medicale, aveam o acadea in gura si sotul meu era langa mine. 
Eu ma credeam in mijlocul acelei sali dar din fotografiile facute de sotul meu se pare ca eram la reanimare intr-un pat la perete. 
Cand m-am trezit eram foarte somnoroasa si abia imi puteam tine ochii deschisi, ii simteam uscati si mi-au pus picaturi pentru a ma simti mai bine. 
Am fost dusa in salon si noaptea aia este foarte neclara pentru mine. 
Aveam 3 drene atasate pe care eu le numeam bombe pentru ca aveau forma unei grenade. Aceste drene erau masurate si golite periodic de asistenti. 
Mi se puneau tot felul de perfuzii si tot timpul venea cineva sa ma intrebe cum ma simt. 
Medicul chirurg a venit sa ma vada chiar in noaptea aceea si apoi m-a vizitat in fiecare zi pana m-am externat. 
Zilele in spital au fost plictisitoare, eram intr- stare de deruta, in prima noapte aveam impresia ca burta este super umflata si ca eu nu eram asa si alertasem tot spitalul sa ma duca sa imi faca ecografie, veneau medicii si asistentele sa ma linisteasca si intr-un final cred ca m-au adormit pentru ca imi amintesc ca a venit un medic cu o pastila apoi imediat s-a taiat filmul. 
O alta grija a mea erau drenele, imi era teama sa nu dorm pe ele si sa fac cine stie ce complicatie, aveam impresia ca vor curge la infinit si ca nu voi scapa niciodata de ele. 
Ce-i drept am plecat cu ele la hotel, pentru ca deja dupa 4 zile am fost externata, oricum nu faceam altceva decat sa lenevesc in pat si sa mananc meniul pe care il bifasem la inceput la sosire.
 Aveam tv la pat pe care il puteam trage si iesire la gradina insa nu prea aveam stare, voiam sa treaca timpul mai repede si sa plec acasa. 





Timp de o saptamana, dupa operatie, imi notam in fiecare zi cantitatea de lichid din drene si le trimiteam pe mail medicului chirurg pana cand ne-a zis ca putem veni sa le scoata. 
Pentru ca mi-a scos si ganglionii din partea dreapta am pierdut mobilitatea la mana respectiva pentru ca medicul nu imi dadea voie sa ridic mana foarte sus, insa am recuperat-o mai tarziu dupa operatie. 
Per total, pentru operatie, am stat aproximativ doua saptamani in Viena